Servustok,
Sunt iarasi in Uyuni. Ultimele 4 zile am facut o tura cu jeepul, foarte interesanta. Impreuna cu 4 nemti si 2 francezi am plecat miercuri spre sudvestul Boliviei sa vizitam unele dintre cele mai magige zone ale Boliviei. Prima zi am parcurs ca. 140 de km, pe un drum foarte prost, pana la Villa Alota unde am fost cazati intr-o casa (pensiune). Urmatoarea dimineata am plecat la 3:30 pentru a ajunge la ora 8 dimineata la Sol de Mañana, un camp de geysere la 4850 m altitudine. La aceasta ora au cea mai intensa activitate. Nu scuipa apa, doar fum si in niste bazine mici se vede cum se ridica bule de aer intr-un noroi sulfuros.
La marginea Salarului de Chalviri exista un izvor termal. Apa are 28-30 de grade, dar afara era asa de frig incat am avut curajul pentru a ne baga doar picioarele.
In extremul sudvest al Boliviei, la granita cu Chile se afla Laguna Verde, un lac care din cauza algelor si microorganismelor isi schimba culoarea la ora 12, cand soarele are o anume incidenta pe apa. Chiar in spatele lagunei se afla vulcanul Licancabur (5916 m).
La 50 de km de aici se afla Laguna Colorada, un lac de aceasta data de culoare rosie, la fel din cauza algelor si microorganismelor. Aici se afla si o mare populatie de flamingo.
Ieri am pornit de la campamento Laguna Colorada spre nord, prin Reserva Natural Eduardo Avaroa, trecand pe langa 4 lacuri mai mici cu flamingo. De la vulcanul Ollague, pe unde voi trece peste circa 5 zile cu bicicleta, ne-am indreptat spre Salar de Uyuni, cel mai mare platou de sare din lume- 12.000 km². Este impresionant sa fii in mijlocul salarului, te uiti in jur si vezi doar alb - whiteout. Daca mai este si ceva apa in salar si se reflecta cerul, ai impresia ca te aflii in gol.
In mijlocul salarului se ridica Isla del Pescado (sau de los Pescadores pe unele harti) unde cactusi gigantici de pana la 12 metrii se inalta sa atinga cerul.
Acum 3 ore am ajuns inapoi in Uyuni.
Drumul de la Potosi la Uyuni mi-a placut mult. Prima zi am parcurs 51 de km pana la Aguas de Castilla, drum neasflatat, cu 3 pasuri, ultimul urcand de la ca. 3500 pana la 4100. Ultimii 8 km au fost extrem de grei, respiram greu si batea un vant din fata, de nu stiam ce sa fac....De-a lungul drumului pasc lama si vicuña, o alta specie de lama (llama de fapt). Apa provine din stratele de zapada ce acuma se topesc incet. In zonele unde solul este umed creste iarba, si da un peisaj aparte.
Crestele sunt de toate culorile: rosu, gri, galben. Cand ajungeam intr-un pas, aveam de fiecare data o mare satisfactie si moralul mi se ridica din nou. Este greu sa pedalezi la asa altitudine, si mai ales cu un vant criminal din fata. Bate dinspre vest spre est, asa ca pana in Chile tot asa. Si mai greu este cand ti-e foame, si impinsul bicicletei este un chin. Dupa cinci, sase pasi trebuia sa fac o pauza. Dar odata ajuns in pas, cand drumul este plat sau coboara, ai o senzatie de eliberare, de bucurie maxima si eu chiar incepeam sa rad. Mai ales ca dupa ultimul pas, la orizont au aparut niste creste inzapezite.
Aguas de Castilla, unde am innoptat este un mic sat de mineri, fara nimica interesant. 2 baruri, niste magazine si 2 scoli.
A doua zi am pornit devreme, pe la 8. Am urcat un mic pas, dupa care drumul coboara 20 de km. Apoi iarasi plat si o coborare de 25 de km pana la Pelca. Treci printr-un canyon impresionant, nu prin adancime, ci prin forma peretilor... 2 km dupa Pelca, intr-o urcare, cand am trecut un canal de apa, mi s-a rupt lowriderul (portbagajul din fata). M-am intors in sat unde mi s-a zis ca urmatorul sudor este in Uyuni sau Potosi. Asa ca, fortat de situatie, n-am avut alta alternativa decat sa ma urc intr-un bus si sa ma duc la Uyuna pentru a incerca sa-mi sudez un nou portbagaj. Cel vechi nu se putea repara fiindca s-a rupt chiar la punctul de sprijin. Cei 30 de km ce urmeaza de la Pelca la Tica Tica, drumul este foarte interesant. Se urca iarasi la o altitudine de ca. 4000, pe un drum plin cu cactusi.
Dupa Tica Tica terenul devine plan. Calitatea drumului se inrautateste pe parcurs ce ne indepartam de sat (nisip adanc in care te scufunzi). Asa ca nu mi-a parut rau de ocazie...
Marti mi-am facut un portbagaj nou, mult mai solid si cum am vrut eu. Acuma trebuie sa ma duc sa-l iau de la mecanic.
 |
 |
Maine vreau sa plec mai departe. Sambata viitoare imi expira viza de Bolivia. M-am gandit sa traversez salarul via Isla del Pescado, apoi sa ma indrept spre Ollague in Chile. De aici mai sunt 170 km pana la Calama, oras de 110.000 locuitori. Calculez pentru tot drumul pana acolo 7-8 zile. Voi avea iarasi Internet in Calama.
Sper ca sunteti cu totii bine. Eu am inceput sa-mi revin, sa ma gandesc spre viitor si ca totul va fi OK, cu mine, cu familia si cu voi toti si ca ne vom revedea sanatosi prin februarie.
In sfarsit, dupa 1500 de km am ajuns in Chile. A fost cred ca una din cele mai grele, dar si cele mai pitoresti portiuni pana acuma.
Am plecat duminica la 10:30 din Uyuni, dupa ce mi-am luat stampila de iesire fara data de la biroul de imigratie. Planuisem sa ajung pana la Isla del Pescado, in mijlocul salarului de Uyuni. Intrarea se face 4 km dupa Colchani, la 24 de km de Uyuni. Primii 2 km au fost pe sare umeda, asa ca bicicleta s-a umplut rapid cu sare. Este ca si cum ai merge prin zapada moale (fleasca). Apoi stratul superior se intareste, ramanand insa umed. Problema este alta. Cam pe la ora 12-13, adica cand intram eu in salar, incepe iarasi bine cunoscutul vant criminal. Adica asa tare, incat folosesc foaia inferioara si ultimele 2-3 pinioane. Alta dificultate este cu soarele, nu bate doar de sus, ci cu albul aproape perfect din salar, albedoul este maxim, si-ti intra chiar si in nas...
Am ajuns dupa 2 ore, adica pe la 14:30 doar la 13 km de marginea salarului, la Hoteles de Sal, doua hoteluri construite exclusiv din sare. L-am cunoscut pe proprietarul hotelului Playa Linda care mi-a oferit sa dorm gratis acolo. Eram singurul oaspete. Camera costa normal 20 de dolari. Apusul de soare deasupra salarului este o experienta deosebita. Bate o umbra parca infinita spre marginea salarului.
Dimineata am pornit la ora 7, asa incat sa nu mai apuc vanturile puternice. Este ceva special, unic, senzatii pe care ti le inchipui sau le ai cand visezi. Sa te dai cu bicicleta pe o suprafata perfect plana fara limite. Cateodata nu se vad marginile salarului la orizont si te uiti in toate directiile ...... si nimica. Eventual un varf la 150 de km. Si liniste totala. Iti poti pierde usor echilibrul, ca nu-ti mai dai seama unde e sus si unde e jos .... este si o situatie in care poti intra usor in panica.
Dupa 64 de km am ajuns pe insula. Orientarea este simpla cand e cer senin si ai vizibilitate - insula se afla intre vulcanul Tunupa in nordul salarului si varful cel mai inalt din sudul salarului. Si mai sunt si urmele de jeepuri care duc zilnic turisti pe insula. M-au intrecut vreo 5 masini in 7 ore.
Este o insula de corali, acoperita cu cactusi gigantici. Am mai povestit de ea.
Am dormit intr-o camera in alojamiento-ul de pe insula. Au mai ajuns la 2 ore dupa mine o familie din Franta pe biciclete. O familie, adica tatal cu baiatul de 7 ani pe tandem, mama cu baiatul de 5 ani tot pe tandem si fata de 9 ani pe propria bicicleta. Au pornit din Peru si vor sa ajunga la Santiago de Chile, de unde zboara mai departe spre Noua Caledonie si Noua Zeelanda.
Marti, la prima ora plecam spre marginea sudica a salarului. Am avut singurii 50 de km pana aici vant din spate si pe salar poti merge cu 25-30 km/h. Au fost cei mai rapizi 50 de km pana acuma. La 43 de km de la insula, se atinge iarasi marginea salarului. Orientarea este iarasi simpla, sfarsitul unei creste. Daca este insa ceata, poti sa te orientezi cu busola. Daca e apa, e bai....
3 km inainte de margine a trebuit sa imping bicicleta, stratul de sare este extrem de subtire si pamantul era umed, rotile se scufundau in el. Exista si un pedraplen de pe care se face intrarea in salar- nu stiam de el, asa ma lipseam de impins.
Urmeaza un drum foarte prost pe marginea salarului, trecand pe langa Villa Candelaria, Colcha K si Manica. De la Manica mai sunt 22 de km pana la San Juan, in total deci 91 de km de la insula.
La 8 km dupa Manica a inceput iarasi acel vant. M-am dat mult cu bicicleta pana acuma, prin tot felul de munti si pe langa mare. Dar asa un vant niciodata n-am intalnit. Aproape ca te doboara. Daca e din lateral, parca mergi inclinat spre vant. A fost teribil. Noroc ca am intalnit un jeep, care mergea cu turisti tot la San Juan, unde am dormit cu 4 nopti in urma. Il cunosteam pe sofer si mi-a luat bagajele. Mai aveam 14 km de parcurs. Dar a fost extrem de greu. Imi era frica sa nu ma prinda noapte. Si nu numai vantul ingreuna mersul, ci si nisipul de pe drum. Cateodata nici nu reuseam sa pun piciorul in ratrapa si iarasi se scufunda roata in nisip si ma opream. Si impinsul era greu.... asta tot fara bagaje!!!!! In sfarsit, chiar la apusul soarelui am ajuns in San Juan.
Mi-am spalat repede bicicleta de sare pentru a preveni corodarea partilor de plastic si de cauciuc.
Miercuri m-am indreptat spre Chile. Sunt 32 de km pana la Chiguana, un post militar la marginea salarului de Chiguana, pe linia ferata intre Uyuni si Ollague.
Aici m-a invitat la o cacao calda locotenentul de la baza, care cunostea militari romani din perioada cand a fost stationat in Angola.
Pana la Ollague am luat o ocazie, o rabla de camion de prin anii ´20. Vantul aici bate si mai tare. Drumul e si mai rau. Ma tot gandesc care este limita normalului de mers pe bicicleta si sunt convins ca cei 35 de km nu meritau facuti pe bicicleta. O alta problema este cu cortul, nu stiu cum si daca se poate pune pe asa un vant- ori rupe betele (care-s de aluminiu) ori nu pot sa stabilizez cuiele in nisip....
Camionul m-a dus pana la statia Avaroa unde este si vama boliviana. De aici mai sunt 6 km pana la Ollague. O durat o ora si putin sa fac acesti 6 km. Cateodata trebuia sa pun rapid piciorul pe jos ca sa nu pic cu bita cu tot.
In vama chilena am fost dezinfectat cu bicicleta cu tot pentru a evita intrarea febrei aftoase in Chile. Mi-am gasit apoi un loc ieftin pentru dormit in sat. Preturile aici sunt aproape dublu ca si in Bolivia. De acuma incolo voi gati mai mult si voi dormi mai des in cort....
M-a durut in ziua aceea ochiul stang foarte tare si ma pisca pielea pe nas si obraji. Desi m-am dat cu crema, pe salar m-am cam ars. Si vantul puternic mi-a bagat tot felul de nisipuri si saruri in ochi.
Ieri dimineata am plecat la ora 6. Drumurile aici sunt mai bune ca si in Bolivia, sunt lucrate cu masina. 4 km urca drumul, apoi coboara pana la marginea salarului de Calcote. 15 km plan, drumul foarte bun de-a lungul salarlui. Se urca apoi iarasi 5 km un pas. Coborarea spre salarul de Ascotan este foarte proasta. Si a inceput vantul. Insa peisajul pe tot acest parcurs este incredibil. Suprafetele plane ale salarelor, de obicei albe si cu colonii de flamingo unde se afla apa, marginite de vulcani activi cu inaltimi de peste 6000 de metrii, negrii spre varf, rosii pana pe la 5000 de metrii si verde-galbui de la vegetatia de ierburi andine apoi spre marginea salarului. Totul sub un cer albastru pur. Va spun, cand nu e vant este paradis.
La 48 de km de Ollague se afla campamentul minier Cebollar. De aici am mai parcurs, pe vantul zilnic sus numit 22 de km pana la campamento Ascotan. Ultima noapte am dormit-o acolo, cu mineri care exploateaza borax din salar. Sunt majoritatea bolivieni, care lucreaza aici pentru un salar dublu fata de Bolivia. Mi-au dat un pat in coliba lor, mi-au dat de mancare si de baut, seara si dimineata. Gracias muchachos.
Azi dimineata m-am trezit deodata cu ei, la 6:30. Ora chilena este cu 1 in fata celei din Bolivia, asa ca teoretic a fost 5:30. Am urcat 4 km pana la postul de carabinieri in pas la o altitudine de 3996 de m. De aici, drumul coboara aproape complet pana la Calama. Mai sunt de aici 135 de km. Pana dupa statia de tren San Pedro am mers pe bicicleta. Iarasi este foarte interesant traseul, vulcani in stanga si dreapta. Si activi- se vede fumul ce iese din apropierea varfului. La 77 de km de Calama m-am urcat cu bita intr-un jeep care m-a dus pana la Chiu-Chiu, la 37 de km de Calama. De aici, adica dupa mai bine de 600 de km de Potosi incepe iarasi asfaltul.
Am incercat sa merg pe bicicleta, dar vantul a fost atat de tare, incat trebuia sa folosesc cea mai usoara viteza pentru a ma misca. Si nu puteam sa tin ochii deschisi... un camion m-a adus aici.
Calama este o oaza in desert. Nu este vegetatie in afara orasului, doar aer si piatra. Ma aflu aici in cel mai uscat loc din lume - in vestitul desert Atacama.
Ma tot gandesc cum sa ajung la San Pedro de Atacama, la 100 de km. Nu stiu daca merita efortul pe bicicleta prin desert - adica cu vantul... doar daca pornesc la 3 dimineata, cand temperatura e aproape de inghet. Ziua este foarte placut aici, 25 de grade.
Aici am impresia ca ma aflu in Spania- masini europene, lumea vorbeste mult mai rapid, viata de pe strada este linistita si magazinele sunt foarte moderne. Gasesti absolut tot ce doresti.
Se simte apropierea de mare- azi am mancat supa de scoici si peste. Ma bucur deja sa ajung peste cateva saptmani la Pacific, pe la La Serena.
Vreau mai intai sa intru in Argentina, prin pasul Jama. Maine imi cumpar o harta detaliata, sa pot planifica mai departe.
Salutari din primavara sud-americana,
Stefi
