Un sentiment ciudat îmi spunea că iepuraşul care aduce cadouri de paşte s-ar afla în zona de cordilieră, între Chile şi Argentina. Cum de mult n-a mai trecut pe la mine, am pornit cu bicicleta în căutarea lui pentru a afla motivul pentru care nu mai pune ouă de ciocolată, bomboane şi fructe la mine in coşuleţ.

Vineri dimineaţa, înainte de a răsări soarele, când diversi indivizi se întorceau de pe la chefuri pe străzile din Santiago, eu pedalam să ajung la autogară ca să mă sui in busul spre Curicó, un orăşel liniştit la 3 ore sud de aici. Acolo m-am aprovizionat într-un supermercado cu toate cele necesare pentru misiunea mea. De la 200 altitudine urmau 2300 m de urcare până în pasul Vergara, limita între Chile şi Argentina. Nu la mare distanţă după ieşirea din Curicó, iepuraşul lăsase urme clare că sunt pe drumul cel bun... nişte lăzi gigantice de lemn, pline cu mere erau răsturnate pe marginea drumului. La zece km pe vale in sus, dintr-un nuc cădeau zeci de nuci înspre mine ... ce se intâmplase?? Unde era iepuraşul?

Prima noapte, liniştită şi cu cer senin am campat într-o pădurice de brazi, pe malul râului Teno. Din acel loc, cincisprezece km dupa Los Queñes, ultima localitate chileana înainte de munţi, valea se îngustează şi formează nişte chei adânci, pentru a se redeschide din nou sub forma glaciară. Aici în zonă, datorită procesului de subducţie a plăcii pacificului sub cea sudamericană, caracterul vulcanic a regiunii se manifestă şi prin prezenţa mai multor izvoare termale. Sunt rudimentar amenajate nişte bazine unde localnicii vin să facă baie. La Termas San Pedro, 1750 m, l-am ratat cu puţin timp. Nişte bunnys mai erau într-unul din bazine, dar nu erau exact ceea ce căutam. Aici mi-l imaginam, relaxându-se de stresul sezonier în izvoarele calde ale Anzilor.
Seara la un foc de tabără, la nişte prăjituri şi ceai cald, m-am împrietenit cu două familii de lângă Curicó, care m-au aprivizionat cu marmelada, ouă, pâine şi ciocolată. Se pare că iarăşi a lăsat semne...

Din nou, o noapte cu jdemii de stele... ştiţi voi momentele astea, când e linişte, bate vântul şi te pui pe spate să te uiţi la cer şi-ţi dai seama că nu mai ai griji. Dârdâind de frig după jumătate de ora, m-am ascuns în cort şi am tras un somnişor....

Serpentinele încep direct după terme şi şerpuiesc nouă km până la o altitudine de 2502 m, pasul Vergara, limita continentală a bazinelor hidrogafice. Trei ore a durat urcarea, cu porţiuni de împins la pante de peste 18%. Peisajul se schimbă drastic, la doar câţiva km după limită. Podişul argentinian devine mult mai arid decât văile adânci chiliene. La fel şi drumul devine mai prost, mai nisipos, lipsesc poduri aşa că trebuie să trec cu bicicleta prin mai multe pârauri. Se rupe o spiţă. Se rupe iarăşi o parte din portbagajul din faţă, un şurub în cadru, dar cu un şnur am putut să-l strâng aşa de bine, încât să reziste.

Formalităţile la postul de frontieră argentinian decurg rapid, la 8 km de aici se află Baños de Azufre, alt loc unde îl bănuiam pe iepuraşul meu. în fundul unei văi adânci şi largi, 7 bazine rustice cu ape de diferite temperaturi te invită să te relaxezi într-un peisaj pe de o parte semidesertic, cu vârfurile ascuţite ale Anzilor inzăpeziţi, iar pe de alta parte cu un gheţar ce coboară de pe pantele unui vulcan de peste 4000 de metrii. Da, vă zic că e un vis. După aşa un efort, să urci peste 800 m cu o bicicletă şi bagaje de mai mult de 35 de kg, o baie într-o apă termală este medicină pentru muşchi. Când a început să plouă, a trebuit să fug cu hainele la "cabană" ca să nu se ude... era o ploaie ce nu urma să se termine până peste 2 zile. La câţiva km după băi, drumul începe să coboare brusc pe o distanţă de mai bine de 20 de km. Trebuie să recunosc că 18 km am făcut camion-turism, adică m-am urcat într-o camionetă ce m-a coborât până la 2200 m. Ce prostie se gândeşte unul, dar cu spiţa ruptă, sigur a fost decizia deşteaptă de a nu chinui prea mult roata din spate.

Cortul l-am pus pe furtună şi ploiaie, într-o vale largă şi expusă. Când intrii în cort şi nu mai auzi vântul aşa tare, nu te mai plouă şi simţi căldură, pentru mine, cred că este unul dintre momentele pentru care fac ture cu biţa. Da, când te opreşti, te schimbi, găteşti în apsida cortului mâncăruri de erou într-o zonă unde prima localitatea se află la mai mult de 80 de km, este ceva special. Unul aici işi dă seama de simplitatea şi uşurinţa vieţii pe care o are la oraş, de normalitatea faptului că ai apă curentă, mâncare caldă, o baie curată... şi eu am nevoie din când în când de aceste ieşiri, pentru căutarea, regăsirea şi reafirmarea liniştii. în această seară, când furtuna nu m-a prea lăsat să dorm, trebuia să reancorez cortul de câteva ori şi să tot scurg apa ce se aduna la capul cortului. Iarăşi un semn de la iepuraş în acea noapte...

Tot pe ploaie am strâns cortul dimineaţa şi am continuat descensul spre Las Loicas, prima localitate argentiniană după pas, la 1650 m altitudine şi 110 km de pas. Vântul puternic din spate m-a ajutat mult, mă usca rapid în momentele când nu ploua. Ajuns în sat, la jendarmerie aflu că pasul Pehuenche, pe care vroiam să mă întorc în Chile şi care se afla la doar 40 de km de Las Loicas, este închis. Ploiele continue au surpat drumul în mai multe locuri, atât în Argentina cât şi în Chile iar la altitudine căzusera câţiva centimetrii de zăpadă.

Cred că am fost ultimul care a trecut pasul Vergara în acest sezon, Pehuenche va rămâne probabil până în decembrie închis! Un simpatic şofer de camion de la "drumuri şi poduri" m-a dus cul el până la Malargüe şi m-a invitat la el acasă. Marţi am luat un bus până la Mendoza unde mi-am revăzut toţi prietenii, am fost la ceva cursuri la facultate şi am mâncat ca un boier un asado argentinian. Sâmbătă m-am reîntors punctual la Santiago, pentru a face într-un parc mici şi grătare cu românii din Santiago...

Aşa că, totul e bine, iepuraşul nu era supărat pe mine şi cred că nici pe voi. Trebuie doar să fii atent pe unde îţi lasă "cadourile".