Primul lucru pe care trebuie să-l faci intrând în satul Sajama este să te înregistrezi la administratia parcului national Sajama. Aici "guardaparquele" te instruieşte cu regulile parcului şi eşti rugat să anunti administratia în caz că doreşti să faci escaladarea vreunui vârf (Sajama, Parinacota sau Pomerape - deşi ultimele două deja se află pe teritoriu chilean) sau un traseu, ei fiind cei care în caz de urgentă sunt chemati la ajutor. Teoretic, ei şi percep o taxă pentru intrarea în parcul national, dar le-am adus aminte de regula nescrisă a celor ajunşi pe bicicletă, care sunt scutiti de această taxă ;-).
Sajama se află într-unul din traseele turistice oferite de agentiile de turism din La Paz şi este mai nou vizitat de tot mai multi turişti. În apropiere de sat se află nişte băi termale în care turiştii pot să se relaxeze după lunga călătorie iar majestuosul vulcan Sajama cu cei 6549 m ai săi, fiind de altfel şi cel mai înalt punct de pe teritoriul Boliviei, alături de vulcanii Parinacota, Pomerape şi Guallatire oferă un peisaj de vis. Partea superioară a vulcanilor este acoperită permanent de ghetari care pun în contrast puternic cerul albastru intens şi baza multicoloră a vulcanului. Încetul cu încetul şi infrastructura turistică se îmbunătăteşte, tot mai multe hostaluri şi restaurante se deschid de-a lungul satului.
Şi eu mi-am găsit un loc curat şi ieftin de cazare (cu WC-ul afară), cu 10 bolivianos pe noapte (1 euro). Gazda şi prepara grătar de alpaca şi cartofi prăjiti la 10 bolivianos, aşa că viata bazică aici se putea trăi ieftin. În timp ce mă plimbam pe strădutele satului a apărut microbusul din La Paz. Am văzut un tip îmbrăcat cu echipament de munte şi m-am şi apropiat de el. Era un ghid montan care mi-a spus că a venit cu un australian pentru a urca în următoarele două zile Sajama-ul. Ce ocazie mai bună pentru mine de a încerca escaladarea acestui vârf. După o mică discutie cu ei au fost de acord să-i acompaniez şi să mă alutor lor în tentativa de vârf. Deoarece pe Huayna Potosi îmi dispăruse o mănuşă a trebuit să îmi inchiriez de la cineva o pereche de supramănuşi şi cu ocazia asta şi un ham, pentru a fi asigurat pe portiunile mai dificile la urcare.
La 8 dimineata am plecat din sat (4200 m). Primii km se fac pe drum, după care pe o vale largă se începe apropierea spre baza vulcanului. Există două optiuni de a urca Sajama. Una este cea de trei zile, în care prima tabără se face la altitudinea de 4800, la 5 ore de mers din sat, după care în a doua zi se urcă la tabăra de bază aflată la 5600 m. Cei doi au optat pentru a doua optiune şi anume de a urca direct în tabăra de bază ceea ce ne-a costat o mare cantitate de energie deja în prima zi. Mai ales ultima parte, ultimele 2 ore care se fac pe un grohotiş foarte abrupt m-au obosit. Fiecare pas era de fapt o jumătate de pas fiindcă alunecam înapoi. Iar în ultima ora a şi început un vânt aşa de puternic, încât trebuia să stau jos din când în când pentru a nu mă dezechilibra. Eu iarăşi am fost dotat cu tot echipamentul de camping (cort, sac de dormit, izolir, primus etc.) şi nu aveam cu cine să-l împart. Am ajuns cu vreo jumătate de oră după David (australianul) şi Mario (ghidul ) în tabăra de bază (9 ore), care constă în 4-5 locuri de cort terasate într-o mini şauă de pe creasta de urcare. Atâta doar că locul pentru cortul meu nu era destul de mare şi a trebuit să-mi maresc una dintre terase pentru a întinde tunelul meu... dar după ce ştiam odată că nu mai am de urcat în ziua aceea, nu mai conta şi efortul acesta. Cu cortul întins, zăpada topită pentru apă şi bagajul pregătit pentru noaptea următoare am încercat să mă pun la culcare pe la ora 20. Totuşi n-am reuşit să adorm fiind neaclimatizat pentru astfel de înaltimi. Solutia în situatii din astea este o aspirină, care ajută la alivierea simptomelor de hipoxie, una dintre ele fiind insomnia.
La ora 1:30 eram deja echipat şi pregătit de plecare. Ghidul însă îmi spune că el încă n-a topit zăpadă pentru a-şi face apă şi că mai trebuie să aştept... timp de o oră jumate. Plecăm aşadar la ora trei dimineata, ne aşteptau deci aproape 1000 de metrii diferentă de nivel, de la 5800 pe gheată. Mai întăi se avansează pe creasta de nisip şi pietre, apoi după un traverseu apare în acest sezon un câmp de penitentes. Penitentes-i sunt ca nişte lapiezuri de gheata, formati prin eroziunea şi topirea ghetii. Este o formă de eroziune întâlnită doar în zone tropicale, doarece unghiul de incidentă a razelor solare contribuie decisiv la acest tip de eroziune. Deja guardaparque-i mă avertizau că sezonul de escaladare s-a încheiat cu o lună în urmă şi că aceste câmpuri de penitentes îngreunează foarte mult înaintarea. Fapt şi confirmat la fata locului, doar că aici a venit marea supriză. Mario, ghidul, nu mai vroia să continue, motivând că este obosit şi că nu are rost să încercăm trecerea peste penitentes fiindcă ne-ar lua foarte mult timp. Aici au început discutiile şi amenintările, strategia ghidului fiind una foarte clară: să aibă o zi de muncă cât mai uşoară. După jumate de oră de discutii am continuat drumul prin primul câmp de penitentes de care am trecut în 40 de minute, zonă care în conditii normale ar fi fost traversată în 10 minute. Urmează o parte mai uşoară, pe pietre şi nisip, după care din nou ne legăm în cordă pentru a trece un ultim traverseu pe un perete. De aici începe un nou câmp de penitentes, înalti de 1,20 metrii şi groşi, foarte greu de spart necesitând un efort fizic extrem de mare pentru a trece peste ei. După ce reuşim să trecem si de acest prag iese în sfârşit soarele şi ne încălzeşte putin. Suntem la 6000 de metrii, si soarele îmbracă în razele lui calde vulcanii de pe partea chileană, Parinacota şi Pomerape.
Dacă am trecut de penitentes nu înseamnă că am scăpat de greu. Acuma avem de traversat pentru 100 de metrii diferentă de nivel nişte trepte de gheată, ca niste gururi supradimensionale. Această portiune ne ia definitiv ultimele forte pentru a urca spre vârf... într-un moment când nici moralul nu mai era sus. Urcarea de aici este simplă, o pantă înclinată cu zăpadă tare. Trebuia luată o decizie: de a continua urcarea şi să ajungem pe vârf pe la ora 14, coborând la cort pe zăpadă moale şi prin băltile ce urmau să se formeze pe treptele de gheată, sau de a ne întoarce. Asta în contextul în care nu mai aveam destul combustibil pentru a topi zăpadă şi nici destule alimente pentru încă o zi în tabără. Mi-am zis ca merită încercat dacă am ajuns deja până aici, însă nu mai aveam mult timp pentru a ne odihni, deci trebuia să mergem într-un ritm constat şi cât mai grăbit. Însă mai mult de o oră n-am rezistat, am ajuns pur şi simplu la limita fortelor mele. Genunchii îmi tremurau şi trebuia să-mi păstrez un minim de energie pentru a coborî în conditii de sigurantă. Le-am zis lui David şi Mario că-i voi aştepta în acel loc, la 6250 m, şi în cazul în care îmi revin peste 20 de minute, continui şi eu. Nici ei doi n-au făcut mai mult de 20 de paşi, văzând o nouă pantă parcă interminabilă la capătul căreia se află primul dintre cele 2 vârfuri "false"... Ne-am luat timp pentru a ne poza în toate pozitiile, la fel de mândrii ca şi cum am fi ajuns pe vârf. Ne-a luat apoi nu mai putin de 4 ore de ajunge din nou la corturi, coborârea peste penitentes şi treptele de gheată nefiind cu nimica mai uşoară decât urcarea.
Nici nu ajungem bine la cort că şi începe să bată un vânt extrem de puternic. Mie mi-l şi smulge din două colturi şi aproape cade peste mine... lui David, care si-a împachetat rapid rucsacul îl bate din loc şi cade pe lunga pantă de coborâre vreo 150 de metrii până se opreşte într-o stâncă ... noroc ca nu avea nimica fragil în el. Imi mai mănânc ultimele sandwichuri şi plecăm înapoi spre satul Sajama. După ce mai facem nişte bancuri ne revine şi moralul, ne mai uităm din când in când înapoi şi abia când ajungem la prima tabără, cea la 4800 ne dăm seama că mai aveam destul de mult de urcat până pe vârf. Şi noi ştim de mult că muntii nu pleacă din loc şi că sigur într-o bună zi ne vor da ocazia să ne urcăm mai pregătiti şi mai în sigurantă pe ei. Jumătate de oră ne odihnim în iarba de la tabăra 1, aproape că adormim. De aici mai avem trei ore de coborât până în sat, deja mă bucur de cartofii prăjiti şi grătarul de alpaca ce mă aşteptau la hostal.
Morala din această tură?! În conditiile care ne erau date de către anotimp şi neştiind exact cum se face urcarea, ar fi trebuit să calculăm 3 zile pentru escaladare. În loc să plecăm la 3 dimineata din tabăra de altitudine, am fi putut pleca la ora 1 şi în loc să discutăm şi să-l amenintăm pe ghid, ar fi trebuit să urcăm direct...
