De data aceasta am avut noroc cu partenerul, fiind acompaniat de colegul meu de birou, Pedro. Cu o zi înainte, Mikey Zarate, ghidul montan care împreuna cu Johan Reinhard au descoperit mumia veche de peste 500 de ani a unei fetiţe incaşe sub vârful vulcanului Ampato, mi-a dat nişte informaţii cum să abordăm muntele. Scosesem nişte imagini de pe Google Earth, doar că pentru partea greşită a muntelui... dar adevărul e că rezoluţia permite o apropiere suficient de mare pentru a se putea orienta cu aceasta.
Ne trezim devreme şi cu un taxi ajungem la strada de unde pleacă autobusul spre Ubinas. Doar că ajungem o oră prea devreme, asă că decid că cel mai bun lucru e să continui somnul în bus, nu înainte de a mai fi cumpărat ultimele alimente necesare pentru tura noastră. Într-un lung drum de 3 ore jumate urcăm prin Chiguata spre malurile lacului Salinas Grande la 4450 m unde ne coborâm din bus. Locul unde ne-am dat jos din bus nu era chiar cel mai apropiat de unde trebuia să ajungem, aşa că trebuie să mai traversăm o pampa înainte să dăm de valea pe care dorim să ne apropiem de vârf. După cinci ore de mers ajungem la un loc plan, la 4900 m şi ne amenajăm un loc de cort cu pereţi de piatră în faţa unei mari stânci pentru a fi protejaţi de vânt. Ne pregătim nişte supă de tăiţei şi biscuţi cu şuncă şi caş, după care încercă să adormim. După o scurtă ieşire din cort la miezul nopţii, cu dureri mari de cap, iau o aspirină care mă face să dorm următoarele 5 ore neîntrerupt.
Abia la ora şase jumate reuşim să plecăm, începem cu un ritm lent pentru a ne trezi şi încălzi corespunzător. După o oră jumate ajungem la grohotişul (5100) pe care trebuie să-l suim ca să ajungem în creasta care ne duce spre vârf. Facem o mică pauză după care începem urcarea. Încercăm să găsim drumul cel mai uşor, fără alunecări pe nisip dar şi fără a trebui să trecem peste mari bolovani. La o altitudine de 5390 atingem pe creastă se deschide o privelişte impresionantă asupra celorlalte creste al Pichu Pichu, dar şi spre lanţuri muntoase mai îndepărtate. Mai ales spectacolul pe care vulcanul Ubinas cu fumarolele aruncate tot la jumatate de oră, ni-l prezintă este fascinant.
Pe măsură ce urcăm, bolovanii peste care trebuie să trecem sunt tot mai mari, înaintarea mai lentă. Ne aflăm la 5616 m unde ajungem la un punct la care trebuie făcută o traversare pe creasta care s-a îngustat la un metru jumate. Pe fiecare dintre părţi se deschide un abrupt de 80, respectiv 150 de metri. Stâncile nu sunt stabile iar locul prin care se face traversarea este foarte îngust. După o rapidă analiză a situaţiei decidem să nu continuăm urcarea, aflându-ne la doar 20 de minute de vârf. Riscul de accident şi greşeală stupidă era prea mare, aşa rămâne pentru data viitoare să urcăm Pichu Pichu. Am recunoscut o mică creastă şi un scurt grohotiş de pe care se poate ajunge aparent fără probleme pe creasta principală, de unde se poate urca spre vârf.
Cu sufletul împăcat ne întoarcem pe acelaşi drum, nu ne pare rău de vârf, doar de lungul grohotiş pe care am fi putut coborî în loc să sărim printre bolovanii de pe creastă. Ajungem la cort, ne mai pregătim o supă cremă de scoici, strângem cortul şi ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre lacul (Laguna) Salinas. Autobusele care se întorc din Ubinas spre Arequipa trec prin dreptul lacului pe la ora 11-12, aşă că sperăm să prindem o ocazie. Pe la şapte seara, tocmai când ne pregăteam să punem cortul (se făcuse deja frig şi eram obosiţi) vedem în depărtare două lumini de far care se apropie cu foarte mică viteză. Jumătate de oră mai târziu oprim camionul încărcat cu borax din exploatarea Ubinas şi ne urcăm în remorcă, sub copertină unde mai erau 4 persoane. Patru ore de martiriu în frig, întuneric, praf, zgomot şi zdrăngăneală ne trebuie să ajungem în Arequipa. Totuşi suntem bucuroşi fiindcă aşa putem ajunge punctuali următoarea zi la birou. Noi ne-am întros sănătoşi şi muntele tot acolo rămâne pentru o nouă încercare de a-l urca şi de a ne bucura de priveliştea spre Arequipa.
