deutsch english español
   
   

Participanţi: Stefan Roman, Florian Warweg
Perioada: 27 - 30 iulie 2008
Zona: Valea Ishinca, Ancash, Peru
Altitudine: 5530 m

 

 

Exact cinci zile aveam timp înainte de a începe munca în Lima de a face ceva care să-mi dea energie pentru următoarele trei luni. Vineri seara târziu aterizăm pe aeroportul Jorge Chavez din Lima şi joi urma să avem prima întâlnire de grup cu DED-ul. Între aceste zile, un week-end şi trei zile libere, fiestas patrias în Peru. Aşa că planul era de a lua direct un bus spre Huaraz, încă în seara în care am aterizat. Zis şi făcut, aterizare la 20:50, în bus spre Huaraz deja la 22:30.

Sâmbăta dimineaţa, de ziua mea, am ajuns in Huaraz in inima Cordillerei Blanca. Ne-am cazat, am făcut o plimbărica si ne-am culcat, fiind foarte obosiţi după 30 de ore de călătorie si 3 nopţi nedormite. Apoi am făcut pregătirile pentru a merge în valea Ishinca, în ideea de a urca unul dintre vârfurile Ishinca sau Urus. Seara ne-am mai intalnit cu un prieten de-a lui Florian care lucrează în nord, am mâncat, ne-am plimbat puţin şi la 12 ne-am culcat cu bagajul făcut pe următoarea zi.
Duminică, după ce am mai cumpărat un polar pentru a fi sigur că nu-mi va fi frig, am plecat cu un taxi spre valea Ishinca, până în satul Collon, de unde cu un rucsac de 25 de kg am început să urcăm cei 1000 de metrii diferenţă de nivel până în tabăra de bază. Normal, toată lumea aici închiriază măgăruşi care să le care rucsacii până în tabăra de bază, drumul fiind astfel de circa 4-5 ore. Ei, noi doi ocoşi am zis că economisim şi suntem tari şi am cărat în spate rucsacii, aşa că, după 7 ore tot nu eram încă în tabără. Începea să se întunece şi am fost nevoiţi sa punem cortul - la 25 de minute înainte de tabăra de bază. Oricum, a fost un loc foarte frumos, plan cu niste fire de apă curată lângă. Cu ceva timp înainte, la căsuţa de intrare în parcul naţional, unde te înregistrezi, am observat cu o plăcută surprindere că au fost foarte mulţi români in ultimele zile în parc, din păcate toţi coborâseră cu o zi înainte şi nu am apucat să-i văd.

În final, luni am ajuns în tabăra de bază (campo base), ne-am găsit un frumos loc de cort şi am început să ne informăm pe la celelalte corturi de acolo cum sunt cele doua vârfuri. Iniţial ne gândeam să încercăm urcarea pe Urus, fiind mai mic decât Ishinca şi drumul mai scurt - se urca direct din tabără spre vârf. Însă toată lumea ne spunea că Ishinca este mai frumos, mai interesantă urcarea şi că merită mai mult, aşa că asta a devenit planul - urcarea pe Ishinca - 5530 m. După masa ne-am petrecut-o cu poveşti pe la corturile vecine şi cu pregătitul mâncării.

La 1:40 dimineaţa ne-am trezit, cu o noapte scurta dormită si destul de obosiţi, cam pe la 3 am reuşit sa plecăm de la cort. Afară nu era foarte frig, pe la -2 grade la 4350 m altitudine şi cer senin. Poteca pleacă din tabără şi face mai întăi nişte serpentine până ce ajunge în valea suspendată. Poteca esta asa de lată şi bine bătută încât nu există pericolul de a te pierde. Încetul cu încetul câştigam altitudine, la 5 dimineaţa eram pe la 4900, la 6 dimineaţa la 5100 m la intrarea pe gheţar. Doar la o încrucişare pe la vreo 5050 m trebuie luată poteca din stânga care coboară spre pârâu - locul unde pârâul se varsă în lac (ceea ce noapte nu se vede neapărat). Puţin mai sus, la primele limbi de zăpadă ale gheţarului am întâlnit un grup de peruani pe care-i cunoscusem în tabăra de bază cu o zi înainte. Ne-am pus colţarii, hamurile, am scos pioletul si cu mult elan am început ascensiunea pe gheţar. Se făcuse deja lumină şi peisajul ne încânta pe măsură ce razele soarelui luminau vârfurile din jur: în spate vârful Ranrapalca, impresionant masiv de roca si gheata, în stânga Tocllaraju, un vârf piramidal acoperit de zăpadă cu o formă impunătoare. Vârful se recunoaşte uşor în partea dreaptă, traseul urcă pe gheţar până la baza unui perete la 5300 m, de unde se atacă ultimii 200 de metrii până pe vârf. Eu eram in condiţie foarte bună, mi-am dozat bine ritmul, băutul, ciuguitul de batoane de Müsli. Încă de la cort mi-am luat câteva frunze de coca pe care le ţineam în gură sub obraz. M-a ajutat foarte mult la digeratul cerealelor de la micul dejun şi în general, fără să uiţi să bei apă are un efect pozitiv la aclimatizare.

Cam pe la 5200 (altitudine simţită fiindcă nu aveam altimetru) lui Florian i s-a făcut rău, a dat afară micul dejun dar şi-a revenit apoi. Peste o jumătate de ora, în bun ritm, am ajuns la cota 5300, pe un mic platou, înainte de un perete spre ascensiunea finală spre vârf. Toate cele trei grupuri ne-am adunat aici, doar un peruan era deja pe vârf. Lui Florian din nou i s-a făcut rău. Nu mai avea mult în stomac şi am decis de comun acord că pentru el e cel mai bine să nu mai continue urcarea. Celelalte grupuri plecaseră deja, prima parte era o urcare de vreo 20 de metrii, destul de abrupta. Dintre cele trei opţiuni pentru mine şi Florian am decis ca el să rămână pe loc, să se odihnească, iar eu să fac urcarea mai departe în coarda cu cei doi peruani şi să ne întoarcem împreună. Nu aveam chiar cel mai bun sentiment să-l las singur acolo, dar şi-a revenit rapid şi era clar că fără efort adiţional. situaţia lui nu se va înrăutăţi. I-am ajuns pe Pablo şi Alexandra, m-am legat cu ei în coardă şi am continuat urcarea. Alexandra avea un ritm destul de lent, eu eram ultimul în coarda şi aşa în mai puţin de două ore am ajuns pe vârf - normal se fac vreo 45 de minute. Bucuroşi, pe vârf am făcut poze şi am admirat panorama incredibilă care ni se arăta de pe Ishinca. Între timp, Andres, al treilea din grupul de peruani, coborâse de pe vârf şi împreuna cu Florian au început retragerea de pe gheţar. Florian îşi revenise, era în condiţie bună pentru coborâre. După o jumătate de ora pe vârf am început şi noi retragerea. Fiind ora avansată, in jur de 10:20, zăpada se înmuiase şi ultima parte înainte de vârf, un perete cu înclinaţie de 50 de grade şi 50 de metrii lungime, devenise periculoasă, aşa că ne-am asigurat pe toată coborârea. Curios, eu care doar odată mai asigurasem, eram dintr-o dată cel cu cea mai mare experienţă. Ne-a luat mai bine de o oră să coborâm acea porţiune. De acolo, gheţarul nu mai prezenta mari dificultăţi.

La 16:15, după mai bine de 13 ore de la plecare am ajuns extenuat înapoi în tabăra de bază. Florian şi Andres ajunseseră cu 3 ore mai repede. Normal, ascensiunea se face în 4-5 ore până pe vârf, iar întoarcerea în 3 ore. Eu am avut nevoie de 5 ore în plus, ceea ce se datorează scurtei aclimatizări, ritmului încet la coborârea părţii finale de sub vârf şi efortului mare depus cu două zile înainte la cărarea rucsacului înspre tabăra de baza. Dar, important e că amândoi am ajuns teferi înapoi la cort.
Acolo am mâncat o fierbinte supa cremă de porumb şi nişte paste cu sos de legume proaspete. Florian a mai făcut rost de un vin roşu de la cabana, aşa încât am putut ciocni cu întârziere in cinstea zilelor noastre de naştere.

Următoarea zi, deci a patra zi pe munte, ne-am trezit la ora 7, ne-am făcut bagajul, am mâncat ceva şi am coborât spre Pashpa, un sat ceva mai sus de Collon de unde la 11 trebuia să plece un bus cu un grup de austrieci. Învăţând din greşeli, am stabilit cu un ariero să ne care pe un măgar rucsacii. Ghinionul nostru a fost ca i-a fugit măgarul în timpul nopţii, aşa că iarăşi noi ocupam acest rol - făcând din tura noastră o tură a la extrem - fără măgari, cu trei nopţi nedormite înainte de a ajunge in Peru, jet lag şi neaclimatizaţi. Austriecii plecaseră pe la 8, noi abia la 9:30. Ajunşi la 12:30 în Pashpa am remarcat cu surprindere că busul încă nu plecase ... nu le ajunseseră bagajele - cărate de măgari J. La ora 14 eram deja înapoi în Huaraz, dând ture pe la companiile de transport să vedem când avem primul bus. Ne-am decis pentru un bus semi-cama (60 soles), adică semi pat, cu 20 de soles mai scump ca şi cel economico, dar cu un comfort mult mai ridicat (1 sol = 1 leu).
În dimineaţa de 31 iulie am ajuns în Lima, la ora 9 fiind deja la sediul DED-ului pentru prezentarea grupului şi discuţii despre studiul pe care urmează să-l facem.

Anul acesta m-am bucurat să văd pe diferite pagini de internet ale comunităţii române de montaniarzi că tot mai multe grupuri sau persoane individuale vin înspre Peru. În sfârşit nu se mai miră lumea când le spui că eşti din România şi văd cu plăcere faptul că şi mochileros români (backpackeri) încep să fie percepuţi mai clar prin rândul mişcării turistice în America de Sud. Consider că atât creşterea venitului în România cât şi ridicarea vizelor din majoritatea ţărilor din America de Sud a contribuit la acest fapt şi sper ca acest trend să continue şi ca informaţiile despre călătorii în America de Sud să fie mai răspândite prin intermediul paginilor de web cu profil din România.

 

 
 
 
© www.stefanroman.com 2001 - 2009
vizitatori